Română (România)English (United Kingdom)

REZUMATE

 

Relaţiile interpontice ale oraşelor greceşti din nordul Mării Negre

şi contactele acestora cu barbarii din hinterland pe baza surselor epigrafice

Victor COJOCARU

        Raportându-se preponderent la un orizont istoriografic în care se consumă hârtie şi cerneală tipografică inclusiv pentru a demonstra că Atlantida este patria originară a ucrainenilor sau că Homer ar fi numele (schimonosit de occidentali) al primului poet ucrainean „Gomar”, abordarea de ansamblu a relaţiilor externe ale apoikiilor nord-pontice pe care o propunem ar avea menirea unei disocieri mai clare între temeiul documentar ajuns până la noi şi interpretarea – adeseori fantezistă – a datelor epigrafice şi literare. După un istoric al cercetării privitor la problematica abordată pe ansamblul zonei de interes și în care atragem atenția, în mod aparte, asupra discursului istoriografic din ultimele două decenii, propunem o trecere în revistă – pe cât posibil exhaustivă – a relaţiile interpontice ale oraşelor greceşti de la nordul și nord-estul Mării Negre în epocile elenistică și romană. Pentru fiecare comunitate urbană în parte ne interesează raporturile cu apoikiile nord-pontice, cu alte polis-uri din arealul Mări Negre, precum și cu barbarii din hinterland. Un atare demers permite schițarea unui tablou comparativ al relaţiilor fiecărui oraş din zona de interes în cele două epoci istorice, cu reliefarea asemănărilor si deosebirilor. Totodată, ținem să precizăm aici că episodul „Mithradates VI Eupator“, ca și raporturile cu puterea tutelară romană urmează să fie cercetate în contextul relaţiilor externe întreţinute cu regiunile şi dinastiile extrapontice (cu prilejul simpozionului internațional anunțat pentru luna iulie 2013).

 

 

Relaţiile "apoikiilor" vest-pontice cu vecinii lor greci şi barbari

în epocile elenistică şi romană

Ligia RUSCU

      În ce priveşte, mai întâi, raporturile de natură oficială, interstatală – politice, militare sau diplomatice –, fără a intra din nou în detalii evenimenţiale, voi urmări evoluţia atitudinii generale a oraşelor faţă de entităţile barbare din vecinătate şi mai cu seamă modificarea, de-a lungul epocii elenistice, a echilibrului de puteri dintre greci şi barbari, chestiune tranşată abia odată cu instaurarea stăpânirii romane. (Exclud de aici situaţia din vremea lui Mithradates VI Eupator, pe care o voi discuta în altă parte.) În acelaşi context, examinarea raporturilor interstatale va îngădui o diferenţiere între oraşe în ceea ce priveşte deschiderea lor faţă de vecini, greci sau barbari, şi în ce priveşte funcţionarea lor – ca limită sau ca zonă de întâlnire. Pe planul relaţiilor „personale“, voi urmări în ce măsură relaţiile externe pur personale – cele care nu pot fi puse în legătură cu nici o formă de raporturi interstatale – permit sau nu conturarea unor constante sau a unor modele.

       În al treilea rând, pătrunderea de noi culte în panteonul câte unui oraş sau modificarea structurii sociale sau etnice a închinătorilor săi va permite reliefarea influenţei pe care relaţiile externe ale câte unui oraş o pot avea asupra vieţii sale religioase.

 

 

Ἔχω δὲ πατρίδας νῦν δύω (CIRB 134). Relaţii şi reţele

între cetăţile greceşti din sudul Mării Negre şi vecinii lor pontici

Mădălina DANA

      Destinul cetăților situate pe coasta de sud a Pontului Euxin poate fi studiat din perspectiva (unei posibile) concurențe între coloniile de origine ioniană şi cele doriene, sau, cum îşi propune de altfel această intervenție, prin analiza unei comunități de experiențe şi de interese. Acest tip de abordare se dovedeşte mult mai util pentru scopul principal al studiului nostru, şi anume identificarea diverselor relații si rețele care se țes între această regiune din Pont, a cărei limitare este strict geografică, de la Heracleea Pontica la Trapezunt, şi restul lumii pontice. Deşi amintirea îndepărtatelor metropole, în special Megara si Miletul, persistă in diversele discursuri identitare ale cetăților sud-pontice, acestea din urmă, fondate pe fâşia litorală pontică a Asiei Mici, izolate într-o anumită măsură de restul continentului prin lanțuri muntoase, colaborează între ele sau se deschid spre marea care le leagă de alte colonii, înspre vestul si nordul Pontului, unde îşi regăsesc «surori» (Sinope si Histria) sau îşi fondează propriile «fiice» (Heracleea si Chersonesul Tauric). Evident, concurența, animozitățile şi chiar conflictele nu sunt excluse – interesele economice sau teritoriale fac uitate, uneori, originea comună sau pericolele înfruntate anterior împreună, implicarea mai multor comunități pontice în Liga Nordului fiind doar un exemplu. După perioadele clasică şi elenistică, în care relațiile variază în funcție de transformările specifice fiecărei cetăți, dar şi de marile evenimente egeene (imperialismul atenian, luptele între diadohi, tulburările din regatele Bitiniei şi Pergamului), o adevărată turnantă este reprezentată la începutul secolului I a. Chr. de ambițiile regelui Pontului, Mitridate VI Eupator, de unificare a Mării Negre şi în special a celor două țărmuri: cel meridional, unde mai multe cetăți greceşti se află sub dominația acestui dinast (din Sinope face chiar capitala sa), şi cel septentrional, unde regatul bosporan este anexat şi pus sub conducerea propriului fiu al lui Mitridate. Începând din acest moment, rețelele personale urmează în general evoluția celor politice, după cum atestă sursele epigrafice, veritabila unificare a Pontului realizându-se sub dominația Romei. 

 

 

Sanctuare și relații interstatale în lumea elenistică:

exemplul cetăților Byzantion și Calchedon

Adrian ROBU

         Contactele externe ale cetăților grecești în perioada elenistică sunt adesea ilustrate de documente descoperite în sanctuare sau menționând diferite divinități. Comunicarea noastră dorește să evidențieze rolul sanctuarelor si al festivalurilor religioase în relațiile pe care cetățile Byzantion și Kalchedon le-au stabilit cu alte cetăți. De exemplu, «rețelele» și relațiile interstatale ale Kalchedon-ului sunt puse în lumină în mod special de inscripțiile ce atestă recunoașterea de diferite cetăți grecești a inviolabilității (asylia) sanctuarului oracular al lui Apollon din Calchedon, precum și a inviolabilității cetății Calchedon. În acest context, este comentat și decretul calchedonian, recent publicat, prin care se recunoaște inviolabilitatea sanctuarului lui Asclepios din Cos. În plus, se va face o analiză a prezenței byzantinienilor și a calchedonienilor (în special theoroi și mystai) în diferite sanctuare grecești, precum și a străinilor care au participat la activități religioase în cele două cetăți de pe malurile Bosforului Thracic.

 

 

Teritoriul Tomisului în epoca romană timpurie

în lumina documentelor epigrafice

Maria BĂRBULESCU, Livia BUZOIANU

      Sursele epigrafice din teritoriul tomitan sunt examinate din dublă perspectivă, a conţinutului şi locului de descoperire, constatându-se „circulaţia” intensă a inscripţiilor în împrejurimile cetăţii, favorizată de căile de legătură antice, de pe litoral şi de pe valea Carasu, de amenajările ulterioare (valul de piatră), dar şi de cele moderne (calea ferată Cernavodă-Constanţa, portul Constanţa). Aşa se explică apariţia mai multor inscripţii în locuri apropiate de aceste amenajări – la Cumpăna, Lazu, Valul lui Traian, Poarta Albă – epigrafe care în parte provin din Tomis, cum ne arată textul conservat. Se adaugă inscripţiile descoperite chiar la Tomis (Constanţa) şi în apropierea cetăţii (cartierul Anadolchioi, Palazu Mare), care amintesc sate sau veterani stabiliţi în teritoriu. Sunt analizate, astfel, aproximativ 120 de epigrafe, dintre care mai mult de o treime provin din Tomis (neincluse în comentariu). Inscripţiile din teritoriu (peste 70) sunt grupate pe categorii, greceşti şi latine (două sunt bilingve), votive şi funerare, mai numeroase fiind cele din urmă.

    Fără a omite probleme care privesc statutul juridic al Tomisului, raporturile cetate-teritoriu, mărimea teritoriului (stabilită cu aproximaţie în lipsa unei hotărnicii), regimul proprietăţii, se propune o abordare cronologică a structurilor rurale atestate epigrafic, respectiv toponimele şi natura lor, numele magistraţilor (în general romane), alte ştiri despre aceste entităţi rurale. Se observă prezenţa timpurie a unor posesori de loturi (sugerată de descoperirile din Tomis din a doua jumătate a sec. I p. Chr.), dar atestată în epoca lui Traian şi apoi în sec. II-III p. Chr.

        Aşezările rurale (vici) apar consemnate din a doua jumătate a sec. II p. Chr. (unele sunt poate totuşi de o vechime mai mare) şi anume: vicus Narcissiani (Cocoşu = Poiana?) (aici şi mai jos localizările rămân ipotetice), vicus Clementianensis (Mihail Kogălniceanu), apoi în sec. II-III p. Chr. vicus Sc…ia (Palazu Mare), toate sate simple conduse de un magister şi poate tot astfel kome Apolloniou (nelocalizată), din epoca Severilor; în sec. III p. Chr. (probabil în vremea lui Maximunus Thrax), vicus Turris Muca… (Anadolchioi), avea în frunte 2 magistri (o organizare quasi-municipală), consecinţă probabil a componenţei locuitorilor. Observaţiile întregesc exemplele care definesc integrarea deplină a acestui teritoriu în spaţiul vest-pontic în epoca romană.

 

 

Indigeni, polis și monarhii elenistice – Byzantion şi teritoriul său în secolul III a. Chr.

Adrian George DUMITRU

        Prezenta comunicare îşi propune să investigheze evoluţia teritoriului unei cetăţi mai degrabă neglijate de către istoricii moderni, Byzantion, la începutul epocii elenistice pe ambele maluri ale Bosforului. Dacă relaţiile Byzantionului cu monarhii elenistici au fost ceva mai atent studiate de la Droysen şi până azi (accentul fiind pus mai degrabă pe cei amintiţi mai la urmă – mai ales în ce priveşte suveranii lagizi), relaţiile acestei cetăţi cu ceea ce am putea azi numi „populaţiile indigene” din vecinătate (traci la vest, bithynieni la vest) au rămas mai degrabă într-un con de con de umbră, fără a mai spune nimic despre modificările aduse în regiune la momentul apariţiei Celţilor.

    Circumstanţele în care Byzantion îşi croieşte un soi de imperiu miniatural de-o parte şi de alta a Bosforului la începutul secolului III sunt mai degrabă necunoscute – şi nici nu pot fi elucidate într-un mod satisfăcător în absenţa unor săpături arheologice sistematice, imposibile pentru moment. În mod paradoxal cunoaştem ceva mai multe despre posesiunile byzantiniene de pe faţada anatoliană (dar ignorăm modul în care au fost dobândite, însă ele implică cel puţin două monarhii elenistice, pe aceea a Ptolemeilor şi pe aceea a Seleucizilor) şi aproape nimic despre posesiunile din aria europeană a cetăţii. Voi încerca să le repun în discuţie în prezenta comunicare, concentrându-mă mai ales pe epoca imediat următoare invaziei celte, până la izbucnirea războiului dintre Byzantion şi Rhodos.

 

 

Statutele juridice ale oraşelor vest-pontice în Imperiul Roman

Florian MATEI-POPESCU

      Obiectul acestei comunicări îl reprezintă încercarea de stabilire a formei juridice sub care cetăţile din Pontul Stâng au intrat în componenţa Imperiului Roman. De la bun început trebuie relevată lipsa unor izvoare care să ne informeze în mod direct şi în chip satisfăcător asupra acestei probleme. De asemenea, izvoarele sunt inegal împărţite geografic, astfel încât despre statutul unora dintre cetăţi putem doar să formulăm ipoteze neverificabile, bazate pe similitudini sau analogii.

      Voi împărţi comunicarea pe segmente dedicate fiecărui oraş şi voi începe cu acele oraşe unde documentaţia noastră este mai amplă, permiţând astfel şi concluzii pertinente, lăsând la urmă acele oraşe unde va trebui doar să ghicim care va fi fost forma sub care au devenit parte a Imperiului Roman.

     Statutul juridic al oraşelor greceşti vest-pontice a fost fără îndoială diferit, cel puţin înainte de Traian sau Hadrian şi constituirea koinon-ului. Callatis a fost probabil singura civitas foederata. Tratatul de alianţă cu Republica romană a fost reînnoit cândva spre finalul domniei lui Augustus. Probabil Histria a primit un statut de civitas libera et immunis începând cu anul 46. Pentru statutul celorlalte oraşe, informaţiile directe lipsesc şi ne putem baza doar pe surse indirecte, de cele mai multe ori greu de datat şi dificil de interpretat. A afirma că toate oraşele au primit un statut de civitates foederatae sau civitates liberae et immunes este o modalitate uşoară de a rezolva problemele, dar probabil greşită.

 

 

O privire diacronică asupra rolului politico-militar al populaţiilor vechi germanice în zona carpato-danubiano-pontică (sec. II a.Chr. – sec. VI p.Chr.)

Adrian PORUCIUC

       Recente volume de istorie continuă să prezinte atacurile destul de misterioşilor cimbri şi teutoni contra Romei (sfârşitul sec. II î.Hr.) ca cea mai timpurie manifestare istorică a potenţialului militar germanic în Europa. De fapt, impactul germanic fusese simţit în sud-estul Europei cu aproape un secol mai devreme, pe parcursul conflictului romano-macedonean, în care au fost implicaţi şi bastarnii. Totuşi, la acea vreme şi chiar mult mai târziu, identitatea etnică a bastarnilor nu era suficient de clară, ei fiind foarte adesea prezentaţi ca celţi. O importantă excepţie a fost reprezentată de Tacitus, care i-a înfăţişat atât pe bastarni, cât şi pe peucini ca fiind germanici la bază, fapt care avea să fie apoi confirmat de arheologie. Acţiunile acelor populaţii (care au fost curând urmate de alţi intruşi dintre germanicii „de pe Elba”) le-au precedat cu câteva secole pe cele ale mai bine cunoscuţilor goţi şi gepizi. Autorul de faţă intenţionează să scoată în evidenţă fapte care indică schimbările treptate din comportamentul istoric al diverselor populaţii germanice aflate în contact cu lumea antichităţii clasice din sud-estul Europei. Importante aspecte ale respectivului contact sunt reflectate nu doar în descoperiri arheologice şi documente istorice, ci şi în termeni vechi germanici care au fost preluaţi de limbi europene non-germanice pe parcursul tranziţiei de la antichitatea târzie la evul mediu timpuriu.

 

 

Relaţiile externe ale Dobrogei în antichitatea târzie – coordonata ecleziastică

Dan RUSCU

      Odată cu re-articularea Imperiului roman în antichitatea târzie, se constată în cazul Dobrogei o reorientare a relaţiilor externe pe alte coordonate. În primul rând, oraşele sunt din ce în ce mai puţin pomenite în izvoare ca entităţi individuale, ci apar cel mai adesea ca parte a provinciei – civile sau ecleziastice, după caz – Scythia Minor. În al doilea rând, iniţiativele şi direcţiile de comunicare spre exterior se desfăşoară în antichitatea târzie pe alte coordonate, care sunt adesea cele ale Bisericii. Această evoluţie se explică prin modificarea statutului comunităţilor urbane în antichitatea târzie, şi odată cu el şi a coordonatelor raporturilor lor cu exteriorul. Oraşele au fost integrate într-un sistem centralizat, în care auto-guvernarea din epoca Principatului urma să dispară treptat. În acest context, iniţiativa la nivel local a fost preluată de autorităţile ecleziastice, aflate în plin proces de ascensiune.

      Relaţiile economice, politice, sau comuniunea culturală din epoca Principatului au fost în această perioadă înlocuite cu comuniunea creştină. Ca urmare, constatăm alte motivaţii pentru prezenţa în exterior a reprezentanţilor Scythiei Minor. Comunicarea se făcea în primul rând la nivel disciplinar şi doctrinar, prin participarea la sinoadele vremii, locale sau generale. În acest context, personajele venite din Scythia nu mai reprezentau unul sau altul dintre oraşe, ci fie eparhia, cum este cazul prezenţei episcopilor la sinoadele vremii, fie o anumită orientare doctrinară, cum este cazul implicării ierarhiei dobrogene, sau a reprezentanţilor monahismului dobrogean, în controversele trinitare (arianismul) sau cristologice (monofizismul). Direcţiile spre care se orientează relaţiile externe ale provinciei Scythia sunt şi ele conturate într-o măsură importantă de cadrul ecleziastic – sunt menţinute legăturile cu Asia Mică, dar constatăm uneori o aliniere a sa la provinciile dunărene şi balcanice, cu care s-a aflat, într-o epocă sau alta, în consens pe plan doctrinar. Reprezentanţii comunităţii sunt şi ei alţii: episcopii, şi grupurile de influenţă ale călugărilor din sec. V-VI. Relaţiile cu barbarii au început şi ele să fie marcate de iniţiativele misionare, puţine dealtfel, venite de cele mai multe ori de pe plan local. 

       Se poate spune aşadar că în relaţiile externe ale Dobrogei din antichitatea târzie au ajuns să reprezentate alte medii decât cel strict urban, prin alt tip de reprezentanţi, decât în perioada autonomiei sau în epoca Principatului.

 

 

Pentru o prosopografie creştină a Dunării de Jos

Nelu ZUGRAVU

       Din marele proiect Prosopographie chrétienne du Bas-Danube iniţiat de Henri-Irénée Marrou şi Jean-Rémy Palanque au apărut volumele Prosopographie de l’Afrique chrétienne (303-533) (ed. A. Mandouze, Paris, 1982), Prosopographie de l’Italie chrétienne (313-604) (I-II, ed. Ch. Pietri şi L. Pietri, Roma, 1999-2000) şi Prosopographie du diocèse d’Asie (325-641) (ed. S. Destephen, Paris, 2008). Realizarea unui corpus onomastic al creştinilor din regiunea Dunării de Jos s-ar înscrie firesc în seria amintită. Comunicarea prezintă principalele aspecte de natură istoriografică, metodologică, teritorială, cronologică, informativă şi interpretativă avute în vedere pentru întocmirea repertoriului prosopografic al regiunii amintite. Finalizarea sa va răspunde observaţiei formulate încă din 1973 de André Mandouze, anume „Notre Prosopographie chrétienne [...] n’est évidemment pas un livre à lire, mais un ouvrage à consulter – à consulter chaque fois qu’on veut se documenter sur un personnage chrétienn”, şi, în consecinţă, va contribui la aprofundarea unor aspecte particulare ale istoriei creştinismului din regiunea respectivă – mobilitatea persoanelor, statutul etno-lingvistic al credincioşilor, dinamica raporturilor interbisericeşti şi intercon­fesionale ş.a.

 

 

Noi investigaţii privind fenomenul semnelor monetare în contextul lumii greceşti vest-pontice

(cronologie, forme, penetraţie)

Gabriel TALMAŢCHI

       Trendul ascendent cunoscut de economia şi implicit de schimburile practicate de comunităţile umane din regiunile de vest şi nord-vest ale Pontului Euxin, pe la mijlocul mileniului I a. Chr., a condus la înlocuirea treptată a trocului cu o formă mai avansată a comerţului, un instrument metalic de măsurare a valorii produselor supuse schimbului, constituit sub forma unor vârfuri de săgeţi cu valoare monetară. Ele s-au transformat în unităţi de măsură şi contrapartidă a schimburilor.

      Primul aspect analizat privind categoriile de vârfuri de săgeţi-simboluri monetare se referă la cronologia acestora. Deşi s-a considerat că intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului al VI-lea a. Chr. şi prima jumătate a secolului al V-lea a. Chr. este cel mai bine fundamentat din punct de vedere arheologic, au apărut în ultimul deceniu noi informaţii care pot aduce noi interpretări de un real interes. Acestea ne-au permis coborârea datei de emitere a acestor vârfuri de săgeţi-semne monetare la jumătatea secolului al VI-lea a. Chr. şi nu în a doua sa parte, poate chiar în ultimele două decenii ale primei jumătăţi a veacului respectiv.

    Al doilea aspect al studiului îl conţine forma acestora. În prima categorie (a pieselor special modelate cu scop comercial), cele mai multe exemplare au o formă care a fost considerată o copie a frunzelor de salcie sau laur. În opinia noastră, forma acestor frunze ar putea ilustra, prin similitudine (incluzând nervurile etc), frunza de măslin (cu o clară semnificaţie pacifistă). Această semnificaţie pacifistă este confirmată perfect de strategia adoptată de elementele greceşti ioniene cu ocazia colonizării lumii autohtone de pe coastele vestice ale Mării Negre. Chiar dacă nu cunoaştem pentru Milet o utilizare asemănătoare, contactul cu populaţiile autohtone, alături de dezvoltarea şi amplificarea colonizării în nordul, vestul şi sud-vestul litoralului Pontului Euxin, ar putea oferi prilejul de a transforma un simbol pacifist al lumii greceşti într-o formă materială adecvată menţinerii şi amplificării legăturilor economice şi politice cu comunităţile locale. De asemenea, semnele monetare adaptate din vârfuri de săgeţi de luptă, aparţinând celui de-al doilea grup tipologic, ar putea fi opera autohtonilor interesaţi în procurarea simbolurilor de schimb aflate pe piaţa locală. În acest sens, am luat în calcul faptul că aceste semne monetare, din al doilea grup tipologic, au fost descoperite în contexte (inclusiv cele arheologice), în care vârfurile de săgeţi de luptă “clasice” apar în mod consistent, pornind de la câteva exemplare şi mergând către zeci sau câteva sute, amestecate cu unele considerate a fi simboluri monetare.

   Circulaţia şi acceptarea vârfurilor de săgeţi-semne monetare în tranzacţii se datorează formei şi nu neapărat pondului (variabil), fapt ce poate fi înţeles şi în directă conexiune cu momentul folosirii lor şi contextul realităţilor incipiente coloniale manifeste pe coasta de vest a Pontului Euxin. Iar arealul descoperirilor, izolate sau tezaure, contribuie la fundamentarea acestor ipoteze. Din punctul nostru de vedere ne raliem părerii conform căreia rolul acestor piese este în primul rând unul economic, fiind deja catalogate ca forme de plată, atât în mediul greco-autohton, cât şi grecesc cu precădere, în interiorul polisurilor sau în spaţiul de influenţă economică şi politică.

 

 

Relaţii economice între Histria şi Tomis în secolele VI-I a. Chr. reflectate de descoperirile monetare

Theodor ISVORANU

       În cadrul unei cercetări recente cu privire la prezenţa monetară în perimetrul şi împrejurimile anticelor Istros şi Tomis, am realizat două eşantioane de descoperiri monetare izolate din perioada preromană, totalizând piesele publicate până la nivelul anului 2009 şi o serie de exemplare inedite, în majoritate aflate în colecţia Institutului de Arheologie "Vasile Pârvan". Statistica oferă o estimare cantitativă a circulaţiei monetare din cele două centre urbane, cronologic conturând două intervale principale în evoluţia relaţiilor economice dintre acestea: 1. Perioada timpurie, cuprinsă între a doua jumătate a sec. VI şi prima jumătate a sec. III, anterioară deschiderii monetăriei tomitane, în care circulaţia monedei în cadrul micului centru portuar, vădit în raport de subordonare faţă de vecina mai nordică, era asigurată preponderent de numerarul emis de aceasta (129 monede histriene din totalul celor 172 ex. descoperite la Tomis), alături de care emisiunile cu alte surse de provenienţă determină o structură a masei monetare foarte asemănătoare celei de la Histria (totalizând 1508 piese). În această perioadă pe piaţa histriană circulau monede din Pantikapaion, Olbia, Histria, Callatis, Mesambria, regatele odrys şi macedonean, iar la Tomis emisiuni din Chersonesul Tauric, Olbia, Histria, Callatis, Apollonia Thracica, Mesambria, Chersonesul Thracic, Damastion, regatele persan, macedonean şi lagid. Din acest interval datează cele mai multe dintre monedele din metal preţios descoperite la Histria (două piese din electrum şi 14 din 15 monede de argint) şi Tomis (patru piese din aur şi 22 din cele 23 de monede de argint) în epoca anterioară cuceririi romane. 2. Perioada dintre mijlocul sec. III şi sec. I, când monedele Tomisului, devenit centru emitent, deţin evident ponderea pe pieţele proprii. Sunt atestate 25 de monede tomitane descoperite la Histria (majoritatea datate în sec. II a. Chr.), în contrast cu cele doar patru emisiuni histriene semnalate la Tomis. O diminuare a presiunii economice a Histriei asupra fostei factorii spre sfârşitul sec. IV era indicată şi de datarea post 313 a doar cinci monede histriene de bronz din totalul de 122 descoperite la Tomis pentru sec. VI-I, dintre ele doar trei fiind emise după deschiderea atelierului tomitan. Pentru această perioadă la Histria a fost atestată circulaţia monedelor din Olbia, Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Mesambria, Philippopolis, Perinthos, Maroneia, iar la Tomis a monedelor din Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, regatul celtic de la Tylis, „regi” sciţi (Akrosas), regatul macedonean, Cyzic, Abydos şi Egiptul lagid. Din sec. III-I datează 353 de monede descoperite la Histria, respectiv 150 ex. aflate la Tomis. În epoca mithridatică Tomis a bătut stateri de tip postum Lysimach în cantitate sensibil mai mare decât Histria, acest indiciu de prosperitate al urbei contrastând însă cu raritatea extremă a monedelor de bronz, bine documentate pentru perioada anterioară.

 

 

Legăturile oraşelor greceşti vest-pontice cu populaţiile barbare în epoca elenistică.

Evidenţa numismatică

Lucian MUNTEANU

        În lucrarea de faţă aducem în discuție anumite manifestări ale relaţiilor dintre polisurile greceşti vest-pontice (Histria, Callatis, Tomis) și lumea barbară (getică, tracică, scitică) din perspectiva unei categorii specifice de materiale: documentele numismatice. Fundamentul cercetării îl reprezintă repertorierea, din literatura de specialitate, a descoperirilor de monede bătute în aceste centre, din metale diferite, aflate izolat sau în tezaure. Analiza bazei de date urmăreşte câteva obiective precum: cronologia emisiunilor pontice în mediul barbar, modalităţile de pătrundere sau rolul cu care sunt învestite în acest areal.

      Datarea lor, în afara spaţiului de emitere, are un caracter relativ, sprijinindu-se pe informațiile oferite de contextele descoperirilor şi speciile monetare asociate. Motivele şi mijloacele prin care aceste bunuri sunt difuzate în mediul negrecesc variază în funcţie de regiunea şi perioada analizată. Descoperirile arheologice confirmă existenţa relaţiilor comerciale, cărora li se poate asocia, în anumite situații, o componentă monetară. De asemenea, sursele scrise păstrate (autori antici şi, mai ales, inscripţii) înregistrează numeroase alte modalităţi posibile, non-comerciale, prin care monedele greceşti ajung în mâna barbarilor: tribut (singular sau anual), plata unor sume prevăzute în tratate de alianţă, răscumpărarea captivilor, plăţi militare către mercenari, daruri diplomatice sau jafuri. În legătură cu astfel de situaţii trebuie studiate conotaţiile complexe, de ordin social, politic sau religios, pe care le capătă o parte din piesele monetare ajunse în mediul barbar.

 

 

Comerţ organizat sau schimb de mărfuri? Consideraţii cu privire la formele şi căile de difuzare

a importurilor greceşti în nord-vestul Pontului Euxin

Valeriu BANARU

       Deoarece diversele artefacte de origine greacă constituie (ca şi în alte regiuni periferice ale lumii antice) o sursă importantă pentru studierea feluritor aspecte ale relaţiilor coloniştilor greci cu băştinaşii din nord-vestul Pontului Euxin, problema modalităţilor prin care aceste produse au ajuns sau ar fi putut să ajungă în mediul consumatorilor negreci prezintă un interes deosebit. Pornind de la premisa că nu toate produsele mediteraneene posedă o semnificaţie strict comercială şi, ca atare, ele nu pot fi folosite laolaltă pentru reconstruirea unui tablou al comerţului timpului, ne întrebăm în ce măsură documentaţia arheologică ne poate ajuta să surprindem alte posibilităţi de difuzare a lor decât cele legate de schimbul sau comerţul organizat dintre greci şi indigeni. Având ca punct de plecare analiza contextului arheologic al unor descoperiri greceşti din mediul tracic şi scitic (un rol aparte ocupă aici prezentarea tezaurului cu bronzuri de la Olăneşti, din Republica Moldova), a materialului din care au fost lucrate unele obiecte de import, intensitatea descoperirilor sau repartizarea lor geografică, se poate constata că, pe lângă comerţul greco-barbar regulat, un anumit rol au deţinut şi sistemul de daruri private şi colective, tributurile şi jafurile, mercenariatul, mişcările de populaţie şi de trupe militare, mobilitatea meşteşugarilor, relaţiile matrimoniale etc. Luate în ansamblu, exemplele discutate arată fără echivoc că volumul de produse greceşti difuzate pe alte căi nu poate fi deloc neglijat atunci când încercăm să reconstruim tabloul general al relaţiilor comerciale greco-indigene dintr-o regiune sau alta a colonizării greceşti.

 

 

Unele considerații privind producția și consumul de vin și produse piscicole

în ținuturile vest-pontice (sec. I a. Chr. – III p. Chr.)

Andrei OPAIŢ

          În timpul ultimilor ani a devenit tot mai clar că amforele grecești erau o emblema nu numai pentru orașele grecești unde au fost create respectivele prototipuri, cum erau Rhodos, Chios, Mende și Cos, dar acestea devin adoptate de chorai și peraia lor. Azi problema devine și mai complicată, deoarece unele soiuri de vin devin o emblemă pentru un anume tip de vin produs de o anume koine. Dificultatea crește deoarece unele forme de amforă, precum cele rhodiene și cosiene, sunt adoptate de orașe îndepărtate precum Heracleea și Sinope în Marea Neagră.

        Mai mult încă, imitații ale acestor forme erau făcute și în spațiul getic din nordul Dunării. Autorul încearcă să reconsidere anumite imitații getice ale acestor amfore grecești care au fost publicate în timpul ultimului secol de diverși specialiști. El accentuează faptul că nu suntem martorii unei încercări stângace și umile de a copia vinuri faimoase, ci la existența unui important fenomen de adoptare a unei noi vieți sociale, economice și culturale, bazate pe un consum intensiv și într-o manieră rafinată a vinurilor nobile locale.

          În timpul perioadei romane continua consumul vinului local, de data aceasta, probabil, a unui “vin de masa” după cum atestă numeroase ulcioare amforoidale și amfore de masa descoperite atât la nord cât și la sud de Dunăre. În plus, producția locală de vin este dovedită și de unele reliefuri de marmoră prezentând diverse scene legate de culesul strugurilor și presarea lor în teascuri de diverse forme. Unele descoperiri de teascuri de piatră sau marmoră vin și ele să confirme existența acestei importante activități economice în Dobrogea antică.

     Deși prelucrarea peștelui și comercializarea lui sunt mai puțin documentate în aria geografică discutată, există documente epigrafice, precum o ștampilă de amforă cu numele orașului Histria, ce par a sugera existența acestei industrii și comercializarea peștelui în zona deltei Dunării. Ștampila vine astfel să susțină mărturia horotesiei histriene privind importanța acestei activități economice a histrienilor. La aceasta se adaugă și recenta descoperire a unor cuptoare ceramice la Pruteni. Acestea produceau și amfore care, datorită caracterelor lor morfologice, puteau fi folosite pentru comercializarea peștelui. Pruteni este însă numai unul din multele situri vest- și nord pontice care era specializat în prelucrarea și exportul peștelui.

       Autorul conclude că această zonă vest-pontică, deși nu era implicată în comerțul regional și de lungă distanță, a fost capabilă să susțină cu vin și pește comerțul provincial, în cantități suficiente pentru satisfacerea gustului și nevoilor populațiilor locale.

 

 

Sticlăria elenistică şi romană din Pontul Euxin. Între producţie şi import

Costel CHIRIAC, Sever-Petru BOȚAN

         Aspectele privind producția și importul veselei de sticlă din Pontul Euxin, în epocile elenistică și romană, au fost în atenția mai multor cercetători, atât din țările riverane Mării Negre, cât și din alte zone geografice. În ultimele șase-șapte decenii s-au trasat, în linii mari, unele concluzii desprinse din cercetările arheologice care susțin că, deși există anumite indicii despre o producție vitrică în Pont, înainte de epoca romană, aceasta ar viza confecționarea mărgelelor și eventual, a vaselor  lucrate pe miez. Vechea literatură rusească și sovietică dar și cercetătorii din România și Bulgaria sunt de acord că despre o producție vitrică reală, se poate vorbi îndeosebi în secolele II – III p. Chr. Această producție are, totuși, un caracter zonal, satisfăcând cererea de veselă în zonele urbane și în imediata vecinătate a marilor centre de pe litoral.

         Paralel și anterior apariției acestei producții a existat, continuu, încă din secolele VI – IV a. Chr. un activ comerț cu veselă de sticlă dinspre Marea Mediterană și Marea Egee (Asia Minor, Egipt, Rhodos, Cypru etc.). Acest comerț se diversifică și se generalizează în epoca elenistică  și romană, odată cu apariția marilor centre de producție vitrică din Siria-Palestina, Egipt-Alexandria, Italia și Europa-Centrală și Vestică.

     Autorii fac observații asupra unor categorii de vase sau forme specifice unor etape cronologice clare sau unor zone de producție bine definite, până în secolele III – IV p. Chr. Se atrage atenția asupra diferențe vizibile între anumite zone ale bazinului pontic, în ceea ce privește calitatea și cantitatea veselei de sticlă descoperită în așezări, necropole, locuri de cult etc. O concluzie ce se degajă în urma acestor observații este aceea că, atât din punct de vedere al calității tehnice și artistice a veselei elenistice și romane, dar și sub aspectul cantității descoperirilor regiunile vest-pontice (de pe țărmul actual al României și Bulgariei) sunt mai slab reprezentate. O prima explicație ar fi aceea ca populațiile locale, din zonele respective, au avut o putere economică mai slabă, în comparație cu cele din regiunile limitrofe ale litoralului nord pontic. Pentru epoca romană, se poate considera, totuși,  că există un nivel standard de circulație și folosire a vaselor de sticlă, în majoritatea așezărilor circum-pontice. După secolul III p. Chr. Putem chiar vorbi despre o producție zonală, destul de bine consolidată și cu impact asupra relațiilor economice cu populațiile locale. Autorii încearcă și unele nuanțări ale problemelor care țin de proveniența geografică a importurilor în epoca romană timpurie.

 

 

Opaiţe romane la Tomis: producţie locală şi difuzare

Irina NASTASI

       Producţia de opaiţe la Tomis a constituit subiectul mai multor studii de specialitate, bazate mai ales pe descoperirile de dată mai puţin recentă, însă suficient de grăitoare. Dovezi directe (descoperirea unei gropi cu rebuturi în zona Poşta Nouă, ştampila lui Marcus tomitanul pe fundul mai multor opaiţe) şi indirecte (serii de opaiţe specifice centrului tomitan sau exemplare care, deşi în număr mic, apar numai aici; apetenţa pentru anumite motive decorative corespunzătoare realităţilor economice, religioase sau culturale tomitane) atestă importanţa acestui centru producător atât în perioada romană timpurie, cât şi în cea târzie.

       Un aspect şi mai interesant îl reprezintă aria de difuzare a opaiţelor tomitane. Fie că vorbim despre comercializarea produsului propriu-zis, fie numai despre "exportul" modelului, astfel încât acelaşi tip să poată fi produs şi în alte centre, avem de a face cu vectorii unei reţele de relaţii comerciale dintre Tomis şi alte centre pontice sau aşezări din interiorul provinciei. Din descoperirile de până acum şi după aprecierile specialiştilor, am putea identifica trei tipuri de relaţii atestate pe baza opaiţelor din diferite situri (şi confirmate de alte categorii de materiale prezente în cantităţi mai mari):

       1. în interiorul teritoriului tomitan – notăm descoperirile de la Ovidiu şi din săpăturile arheologice preventive desfăşurate recent în apropierea municipiului Constanţa;

    2. relaţii intra-provinciale: cetăţile vest-pontice – Histria, Callatis, Bizone, centre de pe linia dobrogeană a Dunării şi din interiorul provinciei;

      3. cu centre mai îndepărtate ale imperiului roman (Chersones, Kerci) sau egeene (exemplarele romane târzii descoperite pe epava Yassi Ada).

         Prin urmare, în centrul prezentării se vor situa aceste exemplare, în încercarea de a afla dacă este vorba despre produse comercializate într-un cadru organizat sau astfel de obiecte au ajuns doar accidental în anumite zone (ca obiecte personale ale unor negustori sau navigatori, care transportau alte categorii de mărfuri). Ne păstrăm însă rezerva că până la o analiză riguroasă a pastei, provenienţa tomitană a acestor piese suportă un oarecare grad de probabilitate.

 

 

Modele iconografice comune în cetățile pontice

Florina PANAIT-BÎRZESCU

     Producția artistică antică răspundea anumitor nevoi, care au determinat repetarea unor modele iconografice, fie prin copierea unui prototip devenit faimos, fie prin intermediul unor albume de modele; indiferent dacă cele care călătoreau erau produsele sau artiștii, cert este că încă din perioada arhaică această practică este atestată, îndeosebi în domeniul monumentelor funerare, a sculpturii arhitecturale sau a reprezentărilor de dedicanți și a altor tipuri de monumente ridicate în sanctuare. O altă categorie de reprezentări reproduse într-unul sau mai multe exemplare o constituie reprezentările de divinități. Dedicarea acestora în număr mare ca ex-voto, agalmata sau chiar ca statui de cult, a determinat o producție artistică, care a dezvoltat intens practica producției de serie. Unele dintre aceste exemplare au ajuns și în cetățile din Marea Neagră sau chiar au fost realizate în atelierele locale, răspândindu-se în mai multe cetăți. Studiul de față își propune analizarea acestor modele iconografice comune cetăților pontice, modele care atestă relații existente nu numai în ceea ce privește sfera artistică și comercială, cât și în ceea ce privește domeniul cultelor și credințelor, între cetățile pontice pe de o parte și între Pont și cetățile din afara sa pe de altă parte.

 

 

Teracote cu reprezentări zoomorfe din sanctuarele coloniilor greceşti din Marea Neagră

Iulian BÎRZESCU

       Teracotele reprezentând animale sau păsări fac parte dintr-o categorie de votive puțin studiată printre descoperirile din sanctuarele pontice. Plecând de la câteva studii de caz, Histria, Leuke, Olbia, Kytaia, sunt luate în discuție originea modelelor, funcția și nu în ultimul rând contextul în care aceste teracote apar. Informațiile cu privire la modul de expunere în sanctuare sunt destul de puține, fiind amintite sau studiate în primul rând pentru valoarea lor artistică. Anumite detalii arată că unele erau agățate de pereții unor construcții, altele erau depuse în locuri speciale. Depozitele votive sunt adesea puțin documentate, pentru a permite concluzii clare cu privire la depunerea teracotelor.

          Cu puține excepții, modelele de teracote luate în discuție provin din lumea egeeană. O primă întrebare privește în ce măsura aceste modele sunt adaptate cetăților pontice. Pe lângă teracotele lucrate după o matriță, în Marea Neagră sunt relativ numeroase cazurile în care apar teracote modelate cu mâna ce reprezintă animale, de regulă foarte stilizate. Mai mult, în apropierea coloniilor pontice, de ex. în arta scitică, reprezentările zoomorfe au jucat un rol important. În ce măsură aceste creații artistice locale au influențat ofrandele aici analizate reprezintă un altă temă abordată.

 

Search

Weblinks

Useful Weblinks



All rights are reserved © 2011, PonticGreekCities.ro. Design: George Bilavschi